Salutari de la generatia in blugi…

Auzind dimineata stirea despre moartea poetului Adrian Paunescu am inceput sa ma gandesc la ce-o fi in mintea unui artist cand isi da ultima suflare. Or fi avand in minte o ultima poezie pe care ar fi vrut sa o scrie si sunt tristi ca nu au mai apucat sa o faca, se gandesc cu teama ca vor fi uitati sau ca opera lor nu va mai fi considerata “importanta” peste ani sau poate mor pur si simplu recitand in gand versurile care le-au fost cele mai dragi, savurand cu maxima placere, petru ultima oara, ceea ce au iubit cel mai mult pe lumea asta, in timp ce noi ii credem in agonie… Adrian Paunescu nu cred ca avea de ce sa se teama pentru opera lui pentru ca a vazut si a stiut ca poeziile lui, recitate sau cantate, starnesc lacrimi, emotioneaza si ceva ce ti-a starnit odata emotii puternice, te-a facut sa te gandesti dincolo de propriul eu la parinti, la batrani, la oamenii saraci din coltul strazii, la tara cu soarta nedreapta in care traiesti nu poate fi dat uitarii…
Numele poetului Adrian Paunescu mi-ar fi ramas probabil total necunoscut daca nu as fi gasit prin liceu, intr-unul dintre almanahurile pastrate de mama cu sfintenie in biblioteca, niste fragmente din poeziile lui. Mi-a placut o poezie atunci, am memorat-o, si astfel, am avut mereu “un colac de salvare” in discutiile care il aveau ca subiect. Poezia se numea “Gandind despre Pamant” si suna cam asa: “Nu ne mai revoltam decat avand permis/ Visam cu aprobare cate-un vis/ De-atatea surogate apetitul las/ O sa se simta-n oase la urmasi”. Mi s-a parut cea mai scurta caracterizare posibila a omului modern, spiritual sleit si tot mai atrofiat fizic. Tot atunci am citit cate ceva despre Cenaclul Flacara desi, recunosc, nu am putut sa il percep la vremea respectiva ca pe un fenomen social, asa cum este definit el astazi. Urmarind mai devreme niste imagini din filmul “Te salut, generatie in blugi”, una dintre putinele marturii video a ceea ce a fost Cenaclul Flacara, ma pun de acord insa cu aceasta definitie. Pe Adrian Paunescu il asociez de cele mai multe ori cu imaginea mamei mele plangand cand asculta versurile poeziei “Ruga pentru parinti” cantate de Stefan Hrusca. Recitind-o astazi, mi-a venit si mie sa plang. Probabil ca o poezie ca asta nu poate emotiona decat pe un om care si-a pierdut parintii sau care incepe sa se gandeasca temator ca va veni ziua in care va trebui sa-si planga propriii parinti. O poezie de adio cu care probabil cei dragi isi vor lua la revedere de la tatal Adrian Paunescu: “Enigmatici şi cuminţi/Terminându-şi rostul lor/Lângă noi se sting şi mor/Dragii noştri, dragi părinţi” si vor implora divinitatea avand cuvintele dinainte pregatite de poetul care ar fi vrut sa mai traiasca “niste ani”: “Doamne fă-i nemuritori/Pe părinţii care mor”. Si pentru ca ma gandeam ca “odihneasca-se in pace!” nu i se potriveste unui poet, fiind o formulare  prea prozaica, am cautat ceva ce ar fi fost mai pe placul artistului, si am gasit! Am gasit o poezie pe care Adrian Paunescu a scris-o in 2007 la moartea lui Octavian Paler, intitulata: “Pe steaua cu numele Paler”, in care ultimele cuvinte adresate scriitorului sunau cam asa: [...]Drum bun catre dincolo, frate, /Si-n viata, si-n moarte stingher, /Drum bun catre propria pace/Drum bun catre Lisa din cer. [...]. Asadar, drum bun catre propria pace Adrian Paunescu, generatia in blugi te saluta!

Sursa video: YouTube (Fragment din filmul “Te salut, generatie in blugi”)